În zdrenţe, cu nelipsiţii saci din plastic şi cu salteaua pentru înnoptat legată cu sfoară, cu bube pe faţă şi mâini, pe scurt, o făptură hidoasă în adevăratul înţeles al cuvântului - aşa păşeşte Emanuel Petran pe scenă. Te sperii de el. Cum de a ajuns pe scenă nenorocitul îmbrăcat aşa, doldora de cartoane şi ambalaje, pe lângă care tocmai ai trecut pe trotuar înainte de a intra în sala de spectacol? Atât e de autentic Emanuel Petran. Dar el a pătruns pe scenă pentru a afla câte ceva din viaţa acestor dizgraţiaţi ai sorţii nebăgaţi în seamă, ocoliţi, dispreţuiţi. (...)
Prestaţia lui Emanuel Petran e impecabilă, de excepţie, memorabilă chiar. Întotdeauna am crezut în jocul lui subtil, în felul în care îşi pregătea rolurile, dar în spectacolele de echipă, unele valenţe interpretative treceau neobservate. Focalizarea pe faţa lui, pe mimica lui, pe gestică şi mişcare pune în evidenţă marea lui sensibilitate în abordarea rolurilor de această factură, vorbeşte despre multiplele lui posibilităţi actoriceşti. Cadrul intim al spectacolului tip studio îl avantajează în mod deosebit. Aproape de public el comunică mai uşor, mai cald. Ca de la suflet la suflet. Se pare că tânărul regizor Victor Olăhuţ a intuit asta distribuindu-l în Sărută-mă de Vlad Zografi. L-a secundat cu minime artefacte scenice Ioana Olăhuţ.
Adrian Ţion, De două ori one man show: Lăsaţi femeile să vină la mine şi Sărută-mă,
LiterNet.ro, mai 2011
Producţia Teatrului Naţional va face săli pline pentru că ştie să-i manipuleze mai ales pe acei spectatori care nu vin în sala de teatru pe poziţii de forţă. Spectacolul le „farmecă" sufletul prin salturi lirice între două lumi, lumea de aici şi cea de dincolo.
Ramona Dumitrean, în rolul lui Catherine Earnshaw, confirmă că este una dintre cele mai bune tinere actriţe ale momentului. Personajul său este credibil, atunci când face pasul de la naivitate la erotism şi posesivitate. Cristian Grosu (Heathcliff) este marele risc din distribuţia acestui spectacol şi lasă să se vadă de prea multe ori efortul prin care încearcă să dea consistenţă personajului său malefic. Grosu câştigă mult teren prin monologul puternic din final, şoptit în lavalieră, care îi iese la milimetru. Irina Wintze este pilonul de rezistenţă care le dă siguranţă tuturor actorilor, printr-o interpretare plină de naturaleţe.
Ada Lupu găseşte echilibrul de calitate în scenele mici, când rupe continuitatea dulcegăriilor prin momente de realism şi trezeşte din reverie personajele prin împunsături de ironie prin care le face să-şi înţeleagă mai bine condiţia. Actorii se pietrifică de multe ori în emoţiile pe care le au de transmis, privind zările care se întind dincolo de balcoanele ticsite de spectatori. Crisparea lor e desuetă. Spectacolul „La răscruce de vânturi" îşi caută un culoar propriu în teatrul care vrea să se întoarcă la poveste.
Dan Boicea, La răscruce de gusturi,
în Adevărul literar şi artistic, 19 aprilie 2011
La răscruce de vânturi este un spectacol care se mulează perfect pe definiţia unei piese bune pe care o creionam mai sus, la fel cum Ada Lupu este o regizoare care se mulează destul de bine pe gusturile mele. În fapt, punerea în scenă este una reuşită dintr-un motiv foarte simplu, dar care marchează decisiv întreaga reprezentaţie: Ada Lupu a mizat pe actori şi pe puterea lor de a întrupa caracterele extrem de puternice pe care le-a creat Emily Brontë. Ramona Dumitrean (Catherine Earnshaw), Cristian Grosu (Heathcliff), Irina Wintze (Nelly Dean) şi Ionuţ Caras (Edgar Linton) demonstrează cu toţii că echipa de actori ai Teatrului Naţional din Cluj este una închegată, una care poate să creeze prin forţe proprii spectacole care să rămână în memoria spectatorilor. Piesa se centrează tocmai pe asta: fără a face prea mare rabat de la textul original al romanului, lasă personajele să se contureze la modul natural, dându-le, pe rând, fiecăruia, ocazia de a fi în „centrul" scenei.
Dinamismul ia naştere, în acest context, tot din jocul actoricesc: remarcabilă este fluctuaţia Ramonei Dumitrean între momentele de puerilitate şi cele de maturitate, precum şi zig-zagurile unui Heathcliff cât se poate de reuşit între planurile sale de distrugere şi momentele de suferinţă mai mult decât verosimile. În acelaşi sens, în spiritul obţinerii unui oarecare dinamism al spectacolului, Ada Lupu mai găseşte câteva soluţii. De menţionat ar fi, aici, managementul foarte bun al spaţiului scenei. Rar mi-a fost dat să văd un spectacol care să se folosească de tot spaţiul avut la dispoziţie şi care să nu se piardă, într-o mai mică sau mai mare măsură, în el. Actorii se îndepărtează, la propriu şi la figurat, în multe scene, de spectatori, iar scena devine un fel de catedrală gotică inteligent luminată (deşi aş spune că s-a căzut puţin în zona clişeului cu excesul de contre-jour-uri), întărind atmosfera piesei şi susţinând alienarea şi autodistrugerea progresivă a personajelor.
Paul Boca, There was an old man who lived in Yorkshire...,
în ArtAct Magazin, nr. 114 din 21 aprilie 2011
Ada Lupu a articulat foarte bine, regizoral şi dramaturgic, interacţiunile şi conflictele, iar atmosfera spectacolului are ceva gotic şi cehovian totodată, cu tenebrosul Heathcliff şi iubirile risipite ori existenţele sfărîmate ale eroilor. Regizoarea a mizat în primul rind pe actori în edificarea semantică a spectacolului, şi cel puţin la premieră interpretarea a fost una de excepţie, în cazul tuturor (...) La răscruce de vînturi este un spectacol curat, cum se spune în jargonul teatral. Un spectacol care nu are pretenţia să inoveze cu orice preţ, dar cu siguranţă nici nu cade în capcana pastişei cinematografice. Este o abordare onestă şi originală a unei poveşti de dragoste emoţionante, iar reacţia publicului îl adaugă seriei de montări ale Naţionalului dedicate spectatorilor.
Claudiu Groza, Shakespeare featuring Emily Brontë,
în revista Tribuna, anul X, nr.208, 1-15 mai 2011
Cum Teatrul Naţional din Cluj a demarat, sub conducerea noului său director, regizorul Mihai Măniuţiu, un program ce are menirea de a reatrage masiv publicul spre teatru, apariţia în repertoriul său a unui spectacol inspirat de La răscruce de vînturi mi se pare perfect justificată (...) am văzut spectacolul regizat de Ada Lupu la a doua reprezentaţie, într-o sală arhiplină, cu un public predominant tînăr. Un prim indiciu că La răscruce de vînturi slujeşte intenţiile instituţiei producătoare. (...) La răscruce de vînturi de la Teatrul Naţional «Lucian Blaga» din Cluj-Napoca face parte din acea categorie, ce cu îndreptăţire şi fără nici un fel de conotaţii peiorative, se poate numi un spectacol de public. Adică se situează la un nedezminţit standard estetic, nu face niciun fel de concesii prostului gust, mizează mult pe emoţie, pe sensibilitate fără a cădea însă în dulcegărie ori telenovelă ieftină, nu are nimic vetust, nu seamănă deloc cu un spectacol mîncat de molii, aspiră chiar la o anume modernitate a expresiei. Are şi un considerabil cuantum de energie interioară, un transfer dinspre felul de a fi al Adei Lupu şi structura spectacolului fiind, evident, şi binevenit.
Mircea Morariu, Oameni care se ocupă cu moartea,
în Teatrul azi, nr.7-8-9/2011, pp.183-186
La mai bine de un secol și jumătate de la apariția romanului semnat de Emily Brontë, spațiul scenei pare un loc permisiv pentru repovestirea tulburătoarelor evenimente de la Wunthering Heights. Ada Lupu a condensat subiectul, din necesități de timp a aprofundat mai puțin, dar a supradimensionat povestea cu elemente derutant simbolice, fără însă a încărca artificial, oferind o lectură scenică în grila unui prezent fixat pe sugestivitatea structurilor arhetipale. (...) În ansamblu, subiectul romanului La răscruce de vânturi, desfășurat în structuri dramatizate nuanțat pe scena Naționalului clujean este un spectacol cu sclipiri și umbre, cu sclipici și dantelării dintr-un alt veac, dar și cu lipici la public. Un spectacol ce-și menține pe merit longevitatea.
Adrian Țion, Valențe românești pe scenă,
în Ochiul Thaliei
Regizoarea Andreea Iacob a înscenat ingenios secvenţele piesei, îmbinând interacţiunea personajelor cu un decor în care se folosesc şi animaţii video (Marius Mureşan) sau desene (Dorin Buduşan). Ca şi în alte spectacole, decorul lui Arhidiade Mureşan este simplu, alcătuit doar din câteva elemente, dar de o mobilitate a sugestiei remarcabilă, exploatând abil spaţiul scenic limitat. Scena e cea a unui spectacol de cabaret, cu cortină roşie şi beculeţe la rampă. Aici evoluează nu doar un "maestru de ceremonii" (Cătălin Herlo), copleşit câteodată de iureşul evenimentelor pe care trebuie să le prezinte zâmbitor, ci şi eroii fiecărei întâmplări.
Actorii Adriana Băilescu, Angelica Nicoară, Eva Crişan, Cătălin Herlo, Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu şi Silviu Ruşti joacă admirabil multele personaje ale piesei, cu o stângăcie ingenuă care accenutează parabola. Prospeţimea interpretării, forţa de impact a rolurilor, naturaleţea mişcării scenice asigură o bună parte din succesul spectacolului.
Claudiu Groza, Insectele trăiesc omeneşte,
în Ziua de Cluj, nr. 1784, 8 aprilie 2010
