„Câteodată trăieşti cu impresia că Roberto Bacci şi-a dorit să genereze nişte fotografii scenice, o suită de imagini de album. Asta, pesemne, şi cu gândul de a sublinia că toate, mai toate personajele din Livada de vişini, sunt fantome, năluci, fiinţe ale trecutului. [...] Livada de vişini de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca e, fără doar şi poate, spectacolul unei tinere generaţii de actori. Cei mai mulţi dintre ei formaţi la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj.“
Mircea Morariu, Livada - o chestiune de proprietate,
în Adevărul.ro, 21 mai 2014 şi Teatrul azi, nr.7-8-9/2014
„Timpul vişinilor ar putea fi denumită succesiunea anotimpurilor prin care trec livada şi eroii săi. De fapt, este timpul nostru; livada suntem chiar noi. Ne înconjoară un murmur continuu, zgomote ciudate, vocile celor dispăruţi. Celebrul sunet al coardei care plesneşte trist, stingându-se încet, nu mai vine din depărtare, ci se aude mut, violent, în vintrele personajelor. Finalul nu mai aparţine topoarelor care lovesc în vişini, ci oamenilor cu drujbe, care distrug livada. Plouă peste noi cu petale albe şi un miros de hârtie arsă ne învăluie. S-a mai dus o lume.“
Maria Zărnescu, „Căile Libertăţii“ sau Întâlnirile Internaţionale de la Cluj,
în Yorick, nr. 239, 4-10 noiembrie 2014
„În loc de vorbe - mişcare, cât mai multă mişcare, adesea browniană, acrobaţii, salturi, sărituri, rostogoliri, contorsionări ale corpului. O veritabilă gimnastică scenică sugerează liniile acţiunii. Cu alte cuvinte, o vizualizare a piesei shakespeareane ! Şi totuşi, aceasta îşi păstrează farmecul delicat şi umorul suculent, dar este simplificată la liniile sale esenţiale; de pildă, „jocurile dragostei" din Pădurea Ardeni sunt esenţializate, unele personaje nu mai apar, iar declaraţiile de iubire au fost înlocuite cu aceeaşi gimnastică corporală expresivă. Plastica este desăvârşită, scenografia minimă semnată de Adriana Grand fiind substituită de scenografia vivantă a corpurilor umane. Aş îndrăzni să spun că Péter Uray este un Arcimboldo care pictează cu trupuri.“
Radu Constantinescu, Cum vă place... gimnastica?,
în Ziarul de duminică, 27 martie 2014
(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cum-va-place-gimnastica-de-radu-constantinescu-12343129)
„Spectacolul, mai corect spus după decât cu piesa Cum vă place montat de Péter Uray (el e cel ce semnează regia, coregrafia şi selecţia muzicală) la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca demonstrează încă o dată cât de elastic e Shakespeare. Sau mai exact cât de multă elasticitate stilistică îngăduie scrierile sale. Piesa (...) prilejuieşte un spectacol de teatru fizic. Domeniu în care Péter Uray e expert, el arătându-se ca atare spectatorului din România în alte montări...“
Mircea Morariu, „Cum vă place", de William Shakespeare: Un exerciţiu,
în adevărul.ro, 11 aprilie 2014 și Teatrul azi nr. 5-6/2014, pp.129-131
„Viziunea regizorală e una puternic sintetizatoare, rezultat al problematizării conotaţiilor textului şi al proiecţiei în vizual. Péter Uray marşează energic pe un sincretism de maximă sugestivitate în elaborarea binomul verbal-nonverbal ca variantă credibilă, complementară a textului shakespearean.“
Adrian Ţion, Cum vă place? Verbal sau nonverbal?,
în Agenda LiterNet, 11 oct.2014
Claudiu Groza, Patru premiere. Şi-un spectacol proaspăt,
în Tribuna, nr.276, 1-15 martie 2014
„Am apreciat ştiinţa regizorului de a găsi echilibrul necesar între lacrima şi râsul Amaliei, sugerându-i actriţei cum să dozeze emoţia, învelind-o în vălul fin al glumei, al unui jemanfişism care te ţine treaz, atent, necopleşit de emoţii. Anca Hanu a înţeles perfect această stare a personajului, adăugându-i doar ceva (mult!) din propria ei energie şi sensibilitate.“
Elisabeta Pop, O confruntare cu trecutul,
în Teatrul azi, nr.7-8-9/2014
„Foarte bunelor montări ocazionate de piesa Alinei Nelega li se alătură acum aceea a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, semnată regizoral şi scenografic de Tudor Lucanu şi actoriceşte de Anca Hanu. Principala ei calitate, sursa reuşitei se află, după părerea mea, în răbdarea cu care a fost citit textul. În atenta decupare a secvenţelor din care acesta e compus, în observarea progresiei interioare a partiturii. (...) Amalia respiră adânc de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca e ceea ce aş numi „un spectacol subţire". Subţire în sensul că nici Anca Hanu, nici Tudor Lucanu nu vor să ia ochii, să uluiască. Dorinţa lor e ca, prin intermediul acestui monolog de un ceas, să dialogheze cu spectatorii. Să fie cu aceştia un dialog. Izbutesc. Victoria se obţine câteodată în teatru, după cum se vede, şi datorită lipsei de agresivitate.“
Mircea Morariu, Un spectacol subţire,
în Teatrul azi, nr.7-8-9/2014
„Anca Hanu oferă o lecţie de măiestrie actoricească. Trecerile dintre stări, pragurile dintre vârste nu se observă, căci totul curge. Actriţa saltă din situaţie în situaţie cu o uşurinţă ce trădează un mare talent. Ea se joacă, iar faptul că nu a uitat ludicul într-o cutie din copilărie este de admirat.“
Vlad Galer, Decolarea - Amalia respiră adânc la FNT, 2014,
în Agenda LiterNet.ro, 28.10.2014
„Gesturile cu care sunt mânuite puţinele elemente scenografice trădează siguranţa actriţei principale. Avem de a face cu mecanism de joc adus aproape de perfecţiune, de completitudine (...) Virtuozitatea Ancăi Hanu o preschimbă cumva într-un monstru scenic, eroic pentru că nu îşi deplânge soarta, unul care stapâneşte perfect „scândura". Surprinde spectatorul până la a-l face să nu se mai mire, în ultimă instanţă, de nimic. Această naturaleţe ar putea-o face pe Anca Hanu să rămână în conştiinţa acestora drept „Amalia", dacă nu a făcut-o deja.“
Vlad Ciobănel, Visul unui zbor trecut prin tubul digestiv,
în Revista Teatrală Radio, 28 oct. 2014
