„Spectacolul se insinuează ca o parodie pirandelliană, cu un ritm frenetic. E caracterizat printr-o creşterea adecvată, atent programată, gradată a ritmului în cauză. În răstimpul cât durează reprezentaţia, accentul pus pe ceea ce acelaşi Valentin Silvestru numea „amănuntologia rizibilă", o „amănuntologie" ajunge să pară încă şi mai apăsată, dar şi mai apăsătoare în spectacolul în cauză datorită utilizării riguroase, fără excese a unei tehnologii de ultimă generaţie. Tot atâtea calităţi, deloc minore, ale montării.“
Mircea Morariu, Despre laşitate şi supraveghere,
în adevărul.ro, 17 ianuarie 2014 și Teatrul azi nr.1-2/2014
„Spectatorul condamnat la moarte văzut de Răzvan Mureşan e un exerciţiu captivant, imersiv de metafizică printre spume. Spumele aparatului judiciar furibund până peste poate, spumele noastre de mancurţi molâi şi abrutizaţi, care semnează cu un rânjet tâmp declaraţii, amenzi, condamnări şi avertismente, spumele dând pe-afară ale detergenţilor care spală cu cerbicie creiere deja spălate.“
Paul Boca, Procesul sau gâlceava actorului cu unul, cu altul,
în Scena.ro, nr.24 (1)/2014
„Spectacolul a fost o foarte bine venită lecție civică, metafora țintind cu o incredibilă concretețe spre o anume perioadă din viața României, trimițând totodată și la meditație: spre ce ne îndreptăm, cum ne raportăm la semenii noștri, ce înseamnă să fii laș sau curajos, cum prețuim libertatea, ce înseamnă să ai caracter, să accepți compromisul cu ușurință, să nu ai destul curaj să lupți pentru schimbarea vieții tale... Spectacolul e susținut admirabil actoricește, în egală măsură de actorii distribuiți în rolurile principale, ca și cei distribuiți în multele roluri episodice.“
Adrian Ţion, Poezia pe scenă,
în Tribuna, nr.270/1-15 decembrie 2013
„Se aud cuvinte, poate legate de iubire, de destin, de moarte, de bucurie, de liniște... Dar ce contează, dacă aici, suspendată între cer și pământ, Vava ne duce cu ea în lumea netăgăduit de frumoasă a visării?
Poate e riscant să faci ce a făcut Vava. A ales să-și pună o piedică imensă, în spațiul stâmt al unui leagăn. Dar oare a ales întâmplător leagănul? Nu cred, știind cât de mult și de profund își gândește ea fiecare spectacol, fiecare mișcare din spectacol. Așa se face că, privind-o, nu ai nicidecum senzația că, optând pentru acest spațiu insolit, și-a tăiat aripile, ci, dimpotrivă, că a devenit un înger: un înger care zboară, cu visele ei cu tot, spre înaltul cerului.“
