În montarea lui Laurian Oniga nici o clipă comicul nu dă în clocot. Un aer de stranietate se insinuează treptat, abia detectabil la început, cu forţă atunci când, vorba regizorului, „frica teatralizeazã" şi gemütlich-ul de mahala se face ţăndări. Micile bijuterii comice ţin mai degrabă de extratext, cum e aceea cu furatul seminţelor din cornetul Miţei, când ea e o clipă neatentă, şirul (ce pare infinit) de „Miiiţuuule!", de la tril şi gângureala pâna la aproape intonaţie de arie pentru bas-bariton, care însoţeşte mângâiatul pe creştet al consoartei atunci când Leonida îi explică teoria cu ipohondria şi fandacsia ori gestul Conului de a-şi stropi obrazul cu apa din ligheanul îin care tocmai i-au fost spălate picioarele, gest privit ca o soţie de copil năbădăios de către cele două femei care îl sancţioneazã cu tandreţe sau momentul în care Safta o aşează în pat pe stapâna ei - o papuşă mare - pe braţul consortului, şoptindu-i autoritar incantatoriu „culkéte!".
Sigur, textul e cel al lui Caragiale, foarte bine găzduit şi de tihna de tacla, şi de pierderea uzului raţiunii. Dar actorii nu se lasă purtaţi pe spinarea comicului din replici cu lejeritate. Ei nu „joacă" personajele, ei „ştiu" ce e în mintea personajelor şi vor să comunice asta publicului. Ca să afle ce ascund personajele, au facut acea operaţiune „dureroasă" pe care o fac de-atâtea ori copiii atunci când îi mâna curiozitatea să afle ce e, cu adevărat, în interiorul păpuşii sau în interiorul maşinii. Şi apoi le cos sau le lipesc, numai că funcţionarea lor nu mai e aceeaşi. Iar ce-au aflat e un amestec de uluire şi dezamăgire. Râsul cehovian de la început dă în râs cu oarece fiori spre final.
Cornelia Maria Savu, Fandacsy Syndrome,
în Cultura, nr.49/15 dec.2011
Ada Milea are geniu. Pur şi simplu. Şi face cu minţile noastre ce vrea... Am poposit de curînd pe Insula ei şi a lui Gellu Naum. Poate că aici ar trebui să pun punct. Şi să rămîn singură singură singură pe insula pustie plină de lume. Poate că asta şi fac spunînd că poemul melancolic despre libertatea fiinţei, despre Robinson-ul din noi, despre Sirena din noi şi despre Vineri şi Pirat şi Bunicile Selkirke este doar călătoria fiecăruia spre centrul pămîntului. O spumă de cuvinte, de sensuri şi revelaţii care ne poartă în valurile fanteziei fără de margini. Acolo există Ada Milea. De acolo se naşte spectacolul ei aiuritor de frumos şi de altfel, prea plin de Gellu şi de ea însăşi, „Insula" de la Teatrul Naţional din Cluj. Un hohot de rîs pe cerul singurătăţilor. Rigoare şi bucurie. Un exerciţiu superb al actorilor de primă mînă din trupa acestui teatru. Un spectacol cît un zîmbet al lui Gellu Naum. Un traseu esenţializat pe Insula lui, ghidat cu har de Ada Milea, asistată de scenograful Valentin Codoiu şi de actorii minunaţi Anca Hanu, Cătălin Herlo, Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Miron Maxim, Adrian Cucu, Cristian Grosu, Adriana Băilescu, Romina Merei, Silvius Iorga, Cristian Rigman. Şi de sunetele inventate şi ordonate de Ada Milea. O muzică-poem-însoţitor-operă rock ca să poţi găsi drumul ieşirii din tine. Să iubeşti inocent-păcătos ca Sirena, să te strecori pe sub ochelarii Bunicilor şi să pierzi şirul anilor, să poţi să ameninţi ca un Pirat fioros, să mergi după capre şi să poţi să auzi, dincolo de forfotă, vocea lui Robinson:
„ce singur sînt,Doamne! Şi cîtă lume! Ce singur sînt, aici pe Insula Deznădejdii, unde m-a aruncat soarta, în timpul furtunii îngrozitoare!... Îngrozitor de singur!..."
Marina Constantinescu, Robinson e singur, singur,
în România literară, nr.50-51/2012
Cu un text fără cusur decupat, Insula are coerenţa de interpretare, bogăţia de sugestii, subtilitatea, rotunjimea şi forţa de expresie, bucuria jocului (ca actorie dar şi ca joc în sensul primar şi democratic al cuvîntului), dar şi amplitudinea culturală (nu, nu neapărat nevoie să faci cultură încruntat şi plin de ifose, o poţi face şi relaxat, şi cu umor, dar obligatoriu trebuie să o faci cu dedicaţie şi cu inteligenţă) ce îl determină pînă şi pe cel mai cîrcotaş critic să scornească cuvintele de prisos şi să afirme că aplauzele nesfîrşite de după spectacol au fost mai mult decît meritate.
Mircea Morariu, Voluptatea jocului,
în Familia, nr.11-12, nov.-dec. 2011
În Insula „umorul a fost extrem de bine controlat, nimic nu a scăpat din linia gîndită şi muzicalizată a spectacolului (...) Meritul Adei Milea este, dincolo de concepţia spectacolului, acela că i-a făcut pe cîâiva actori să cînte, parodic, dar totuşi melodios. Şi că a concentrat mult povestea acestui Robinson suprarealist, fără să piardăp ceva din farmecul unei glume reuşite.
Nicolae Prelipceanu, Un manifest suprarealist,
în Teatrul azi, nr.12/2011
Insula în versiunea lăţită (o citez pe artistă) a Adei Milea este un dialog-ecou cu Gellu Naum, un dialog în care replicile textului original sînt preluate, prelucrate şi orchestrate ingenios într-o tapiserie de sunete şi de imagini desfăşurată dinaintea publicului ca o cauda pavonis. Iaca alchimie...
Florin Bican, Cui i-e frică de Gellu Naum?,
în Observator cultural nr. 338 (596), 13-19 octombrie 2011
Insula e un musical delicios, cîntat / dansat / jucat cu poftă, prospeţime, bucurie şi culoare de protagonişti.
Claudiu Groza, La joacă. Cu Gellu Naum,
în Tribuna, nr. 219, 16-31 octombrie 2011
Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile, dar cel făcut de Ada Milea după piesa lui Gellu Naum a fost de-a dreptul genial. Actorii din Zenobia și Florența sînt eu au arătat că știu și să cînte. Cu Ada Milea în rolul de regizor dirijor-la-chitară, fiecare actor a cîntat bucăți de punk, hip hop, jazz, blues, rock sau pop, cu replicile din piesă pe post de „versuri suprarealiste".
Gruia Dragomir, Întîlnire cu Gellu Naum pe scena din Cluj,
în Dilema veche, 17 oct. 2011
Jocul dintre ei [dintre actori] e ciclic, într-o eternă reîntoarcere şi dărâmă drapele, inimi, imnuri, idei, patriotisme, românisme, într-o excelentă arheologie a demitizării pusă la cale de Alexandru Dabija, cu umor bine ţintit pentru toate minţile, mai avide de subtilităţi sau mai fără chef de intelighenţisme. Nealimentat de un fir narativ bine stabilit, textul îi permite regizorului să intre într-un joc al variaţiunilor pe aceeaşi temă care îi iese de minune şi care smulge de fiecare dată hohote de râs sau „uau"-uri cât decorul lui Dragoş Buhagiar (Dabija şi-a arătat, de altfel, magia într-un astfel de exerciţiu al variaţiunilor şi în Pyramus & Thysbe 4 You).
Cu scaune nenumărate, cu un Dante (Cristian Grosu) costumat ca la carte care se plimbă de pe unul pe altul recitându-şi Infernul, cu un perete translucid care desparte, uneori, spaţiul scenei de sala de teatru reconstituită în spate (de unde regizorul şi scenograful, curioşi şi ei, privesc piesa şi o trăiesc ca nimeni alţii - imagine a simetriei, a faptului că trăim aici sau dincolo de scenă, că fluctuăm între a fi actori şi spectatori), cu o cortină de cămăşi care coboară înspre perplexitatea spectatorilor, Buhagiar reuşeşte din nou să facă o treabă minunată, păstrând, în fond, chiar şi la o scară mare, o marcă a unei simplităţi bine gândite, pe care putem de obicei s-o recunoaştem în munca lui. Cealaltă latură a triunghiului din care s-a născut spectacolul, Ada Milea, realizează, în stilu-i caracteristic, o serie de songuri ludic-suprarealiste care le vin de minune actorilor (pe care, sincer, nu i-am mai văzut într-o asemenea coeziune şi forţă de ceva vreme). Întâlnirea dintre autorii textului se reeditează la nivelul realizatorilor spectacolului: se întrevede, între trei dintre cei mai bine cotaţi oameni ai teatrului românesc pe domeniile lor specifice, o complementaritate de însemnat în calendare şi, mai ales, în cele ale stagiunilor viitoare. Împreună cu o echipă parcă ciupită întru trezire a Teatrului Naţional din Cluj, ei creează un lucru minunat, un spectacol complet, după care nu-ţi vine decât să mai vrei şi să mai zici doar „Sandule, ia-ţi DragoşAda şi umblă"!
Paul Boca, Dante şi-a noastră naţiune / Se împacă de minune sau Florenţa sunt eu,
în ArtAct magazine, nr.124, 30 iunie 2011
Să povesteşti o piesă de Naum este ultimul lucru la care trebuie să te gândeşti. De aceea vom adăuga doar că regizorul Alexandru Dabija, alături de scenograful Dragoş Buhagiar, au conceput un spectacol debordând de fantezie, culoare şi inventivitate scenică. Iar muzica Adei Milea potenţează şi ritmează întreaga avalanşă de gaguri, interpretate cu vervă de o distribuţie inspirată, între care îi amintesc pe Ionuţ Caras, Cătălin Herlo, Anca Hanu, Romina Merei, Adrian Cucu, Ramona Dumitrean.
Radu Constantinescu, Gellu Naum şi Jules Perahim în premieră naţională la Cluj,
în Suplimentul Ziarul de duminică al Ziarului financiar, vineri, 1 iulie 2011
"Trei sunt temele de bază dezvoltate de Dabija în această sarabandă de fantezie şi comic abundent, iar legătura dintre ele este atît de strîns ţesută încît desfacerea lor în unităţi de sine stătătoare pare oarcum castratoare în raport cu întregul. Cea dintîi şi cea mai vizibilă e războiul, simultan unul conjugal şi unul propriu-zis, ambele la fel de feroce şi la fel de goteşti. Deşi tema dinamicii conflictuale a cuplului e o constantă în creaţia regizorului, poate în niciunul dintre spectacolele sale nu e mai saracastic tratată ca aici: cuplurile (către finalul toscan deja triolete) se fac şi se desfac cu ardoare şi cruzime, trec instantaneu de la tandreţe lirică la erotism deşenţat, şi de-acolo la păruială şi asasinat reciproc. (În tonuri apăsate, sunt aici conturate în ordine/dezordine duete între Radu Lărgeanu şi Ramona Dumitrean, Anca Hanu şi Ionuţ Caras, acesta din urmă şi Irina Vintze, Cătălin Herlo şi Romina Merei, toate recombinările între cei de mai sus fiind posibile). De altfel, în actul din cîrciuma florentină, la întrebarea lui Dante "Sunteţi căsătoriţi?", răspunsul afirmativ cade ca ghilotina, antrenînd automat comentariul concluziv-demontrativ al poetului: "Infernul conjugal!"
Carnagiul erotic e adîncit de infernul patriotic, cu care se şi combină suculent, în scene de bejenie, pseudo-spionaj, sacrificiu - inutil ori de-a dreptul mimat -, arestări mecanic-apocaliptice şi judecăţi de tribunal paranoide, toate menite să împletească pe nesimţite tema centrală. E vorba despre dezintegrarea identităţii individuale într-o pastă amorfă, în care fiecare poate fi oricine, în absenţa "livretului miltar". Tema ca atare e slujită şi de songurile-cor, a capella, ale Adei Milea, al căror subiect predilect e tocmai confuzia infinită: "Wolf e Dante/Bolliac e Dante,/ Consuela-i Wolf" etc...Toate personajele sunt multplicate, Bolliacii pot fi Wolfi şi invers, Consuelele Amelii, soldaţii spectatori şi actorii spectatori ai unuia şi aceluiaşi destin delirant, interşanjabil. Citită intertextual, dinspre azi spre trecutul în care-a fost scrisă, replica "Cezar Bolliac nu există!" devine "Bolliac n-a existat" (în trena versului lui Sorescu "Eminescu n-a existat"), stîrnind hohotele de rîs ale sălii, dar şi frisonul subconştient cu privire la ireversibila pierdere de sine, personală, naţională, culturală.
În fine, cea de-a treia temă este cea, deja sugerată de imensa uşă rotativă, poartă înspre şi dinspre Rai. Aici, plecînd de la o sugestie din didascaliile ce deschid actul al doilea, Dabija şi Buhagiar ne propun o cădere în abis dintre cele mai spectaculoase: trecerea (spaţio-temporală) către "salonul" familial (teritoriu de război) se face prin dispariţia cortinei-nor, de cămăşi puse la urscat, şi coborîrea unui imens ecran transparent de cinema, în spatele căruia fîlfîie drapelul bătăliei "exterioare", cea din care vin şi spre care se-ntorc, ciclic, eroii bărbaţi. Războiul va năvăli în scenă, desigur: numai că, o dată cu echipa de patrulă-razie, la ridicara ecranului vom constata că, de cealaltă parte, se găseşte o cochetă sală de cinema, oglindind în detaliu sala noastră de teatru.
Acţiunile succesive se vor petrece în prosceniu şi în intervalul de la baza sălii de proiecţie, într-un soi de "no man's land" în care actorii sunt, pe rînd, eroi şi spectatori ai propriei poveşti aiuritoare, personaj unic dar şi colectiv: indistincţia şi ambiguitatea identitară din tema anterioară sunt astfel prelungite, proiectate - ca mingile de tenis care-au sărit peste fileu - asupra publicului din sala teatrului. Şi asupra fiecărui spectator în parte...
Forenţa sunt eu (rai, iad, purgatoriu, oraş fantasmatic al exilului mental şi persoană fără chip) e un spectacol care ne convinge, fără urmă de didacticism, că sprarealitatea scenică şi sprarealismul jucăuş pot fi logodite şi azi, ba chiar (cine şi-ar fi îndrăznit să-şi închipuie) că logodna lor poate produce şi amuzament copios, dar şi meditaţie stratificată. Îi prevăd o viaţă lungă.
Miruna Runcan, Dante, Bolliac, războiul şi-o chichiţă,
în ArtAct magazine, nr.125 din 6 iulie 2011
În construcţia spectacolului se respectă mecanismul suprarealist al combinării de elemente disparate, aparent fără legătură intre ele, pentru producerea unui efect ilogic, surprinzător, derutant, iar umorul tip non sequitur uncţionează- ceas. Cînd logica se pierde - deseori - sala izbucneşte în rîs, semn că eliberarea de sub dominaţia raţionalului a fost atinsă. Confuziile de persoane se ţin lanţ, schimbările de identitate vin una după alta, o analiză a cuplului este produsă constant prin intermediul scenelor extratext, iar efectul postmodern al prezenţei în scenă a autorilor spectacolului, spectatori într-un cinematograf aşezat în oglindă faţă de sală (scenografia Dragoş Buhagiar), se adaugă precum "cireaşa de pe tort". Nu trebuie uitate cîntecele Adei Milea, ale cărei rădăcini suprarealiste demonstrate în toată opera ei de pînă acum sunt bine exploatate de către regizor.
Cristina Modreanu, Final de stagiune à la Dabija,
în ArtAct magazine, nr.125 din 6 iulie 2011
Nu ce joacă actorii are importanţă la urma urmei, ci cum joacă, cum îşi asumă interpreţii improvizaţia, energia, ludicul, amestecul de suprarealism şi de absurd ce există în fiecare situaţie dramatică creionată fugar, parcă anume spre a fi pe neaşteptate abandonată, lăsată în mod programat de izbelişte de fantezia nestăvilită a celor doi prieteni ce au zămislit într-o doară o jucărie de vorbe ce ajunge să funcţioneze scenic datorită creativităţii fără margini şi fatalmente contaminantă a regiei lui Alexandru Dabija şi a scenografiei lui Dragoş Buhagiar.
Mircea Morariu, Voluptatea jocului,
în Familia, nr.11-12, nov.-dec. 2011
Spectacolul trebuie văzut, gustat fără menajamente şi scrupule, luat ca o năzbîtie jucăuşă în care toate clişeele, convenţiile, logica, noima sînt anulate. O întreagă seminţie actoricească a poposit pe scenă pentru a devoala acest univers alcătuit din aşchii de sensuri. Performanţa interpreţilor e notabilă, fiecare, indiferent de rolurile avute, contribuind la întreg, pentru că Florenţa... e o performanţă colectivă, în toate accepţiunile cuvîntului.
Spectacolul de la Cluj destructureaza pâna la ultima limita (în cazul de fata, implicit, comica) temeiuri conceptuale vechi de când lumea si pamântul ca, de exemplu, unitatea dintre persoana si personaj. Sau ca separatia între viu si mort, câta vreme la tribunal martorul suprem va fi invocat: „Sa vina cadavrul" (...) În maniera aceasta lejeră, pendulând printre sute de ani, spectacolul sparge cu rasunet conventia unitatii de timp, subminând comic coerenta între ceea ce se întâmpla si modul de interpretare. Neclaritatile din joaca despre istoria mica, individuala, si cea mare, nationala, se amplifica în avalanse. De aici si toate contrastele comice posibile între voluptatea discursurilor sforaitoare si actele cerute lui „Nea Boli" (evident, Bolliac) pe care regizorul le speculeaza apoteotic (...) În lumina nobilei axe Dante-Bolliac, spectacolul se joaca cu toate tipurile de discurs, de la poezie patriotica la clisee verbale speculate comic (ca „Justitia e oarba"), de la discurs erotic, inclusiv cel telenovelistic, pâna la „profunzimea" manelelor. Toate par sa prolifereze nestingherit, în buna vecinatate, într-o acumulare haotica de straturi culturale, fara ca vreunul sa-l elimine pe celalalt.
Cristina Rusiecki, Cine este exact Florenţa?,
în Cultura, nr.45 / 2011 (350), luni 21 nov.2011
...Florența sînt eu s-a dovedit o piesă care vrea să dea jos de pe piedestal anumite valori. Anti-fixații, convenții, eroism, patriotism și iubiri patetice, dar mai ales anti-teatru. Din aceste motive este și o piesă despre criza de identitate. Totul devine deopotrivă hilar și kafkian cînd personajele ajung să jongleze cu identitatea „poetului național și revoluționar" Cezar Bolliac - Boli, și cînd se pune chiar de un proces mai absurd ca Procesul.
Gruia Dragomir, Întîlnire cu Gellu Naum pe scena din Cluj,
în Dilema veche, 17 oct. 2011
