Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

CÂNTĂREAŢA CHEALĂ
de Eugène Ionesco
un spectacol de: Gábor Tompa
Data premierei: sâmbătă, 27 iunie 2009

     Elena Ivanca (D-na Smith) iese din realismul jocului pe care i-l ştim, întruchipînd o ancadratură umană rezonabilă a nimicului, la limita dintre naivitate şi psihiatrie. La fel şi Angelica Nicoară (D-na Martin), cu alura ei de spaghetă isterică bine temperată de parfumul inefabil al politeţii aberante. Se întrece pe sine Cătălin Herlo (Dl. Smith), dolofan precum personajele lui Bottero [...] O mare surpriză este Adrian Cucu (Dl. Martin), mai cu seamă în dialogul în oglindă cu propria-i soţie, unde stupoarea profundei necunoaşteri a partenerilor de viaţă răzbate cu forţă la suprafaţă. Pendulînd între tiparele personajelor Charlot şi Sherlock Holmes, Irina Wintze (Menajera Mary) se achită cu strălucire de formula acestei scindări [...] Ionuţ Caras (Căpitanul de pompieri) îşi joacă decontextualizarea agravată de gingăşie cu aerul convins al unui paranoic în vacanţă, obţinînd efecte spectaculare.

 Ovidiu Pecican, Tompa vs. Ionesco,

în Apostrof, nr. 8 /231), 2009

 

***

     O scenă uluitoare, de mare intuiţie regizorală şi de excelenţă actoricească, este finalul: păpuşile parcurg, cu mişcări accelerate demenţial, tot spectacolul în sens invers, dinspre final spre început, pentru a se lăsa închise de către stăpînul şi proprietarul lor, de către „Proprietarul cutiei cu iluzii“, înapoi, în cutia lor de păpuşi. Intuiţia regizorală căreia i-a dat chip Tompa Gábor a fost excepţională, iar jocul măiastru al actorilor i-a conferit acestei viziuni un suport artistic ideal.

 Susana Bogorin, Scena clujeană,

în Apostrof, nr. 8 /231), 2009

 

***

     Tompa revine pentru a treia oară asupra piesei Cîntăreaţa cheală, acum într-o primă montare în limba română. [...] Umorul se insinuează subtil din priviri, mici gesturi ezitante ce amintesc fragilitatea mişcărilor marionetelor, amănunte atent decupate ce evită abil riscul grotescului, făcînd deliciul şi umorul nebun al spectacolului.

     Dacă Elena Ivanca şi Adrian Cucu sînt actori deja consacraţi, bine aşezaţi în distribuţie, iar Cătălin Herlo, un actor de comedie cu certe calităţi probate şi în alte ocazii, surpriza spectacolului o constituie Angelica Nicoară, care se află cu acest rol în faţa unei realizări notabile: precizia mişcărilor, varietatea nuanţelor, mobilitatea fizionomiei, umorul indirect conving firesc şi ne restituie o actriţă căreia nu i-a fost dezvăluită pînă acum vîna comică. Ionuţ Caras în rolul Căpitanului de pompieri şi Irina Wintze (Mary), deşi în roluri secundare, sînt vizibili şi bine articulaţi în spectacol, în timp ce Silvius Iorga, în rolul Arlechinului, restituie, prin mobilitatea sa fizică, ideea carcasei umane fără conţinut. Paul Basarab, Proprietarul cutiei cu iluzii, ambiguu şi jucăuş-misterios, pare a fi însuşi Creatorul: păpuşarul întregii poveşti, regizorul acestei eboşe a umanităţii. Extrem de simplă, dar eficientă, împlinirea ideii regizorale depinde integral de performanţa actoricească. [...]

     Aşa cum mici capodopere ale muzicii clasice şi-au găsit forma concentrată în cutia muzicală, spectacolul acesta e un omagiu adus unei capodopere a formei dramatice.

Oana Cristea Grigorescu,

în Observator Cultural, septembrie 2009
 

***

     Compania franceză Les Intempestifs, Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj şi Teatrul German de Stat Timişoara oferă interpretări diferite ale capodoperei ionesciene. [...]

    Tompa Gábor vine cu ceva în plus faţă de creaţia lui Lagarce, compensînd decalajul de experienţă cu o regie inventivă, plină de găselniţe, ultraamuzantă şi dominată de un final electrizant.

     Trupa Teatrului Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj este cea mai entuziasmată şi duce în spate cel mai greu concept. Francezăă se menajează, aşteptînd textul să vină peste ei. În schimb, clujenii îl atacă viril, frunctificîndu-i toate densităţile. Se joacă mai mult cu textul, îl completează mai bine prin gesturi şi acoperă mult mai eficient scena. Iar finalul este neîndoielnic mai bun şi mai surprinzător decît cel al companiei Les Intempestifs. [...]

    Făcînd o medie, Tompa Gábor se instalează pe prima treaptă a podiumului, într-un top neoficial, în care criteriile de departajare sînt prospeţimea viziunii regizorale, calitatea interpretărilor şi reacţia publicului.

Dan Boicea, Trei cîntăreţe chele,

în Adevărul literar şi artistic, 4 noiembrie 2009
 

***

    Un spectacol minion de o frumuseţe desăvârşită, elegant, fragil, superb ca o păpuşă de porţelan pe care copilul din spectator şi-ar dori nebuneşte să o ia acasă neţinând cont de criza în care se zbat oamenii mari.

    Rareori te poţi îndrăgosti de un spectacol, dar acesta este fără îndoială unul din acele cazuri. Te simţi pur şi simplu cu un centimetru mai înalt decât ceilalţi muritori după ce ai ieşit de la teatru.

    De la început intri într-o lume a jucăriilor, e ca şi cum ţi-ai spiona păpuşile noaptea, făcându-te mic, ca Alice, reuşind astfel să intri în casa lor.

    Păpuşile stau frumos aliniate pe rafturi, la propriu (excelentă scenografia semnată de Judit Dobre-Kóthay), după care „cortina“ aparenţei se ridică şi păpuşile încep să mişte ca întoarse cu cheiţa. Jocul şi jucăriile sunt perfect valabile ca propunere atâta vreme cât nici  Ionesco nu a făcut altceva decât să se joace cu vorbele, cu sensurile lor, să întoarcă toate cuvintele pe dos, să le dezmembreze ca un copil curios ca să vadă ce se ascunde înăuntrul lor, după care, plictisit, să arunce „jucăriile“ stricate la coşul de gunoi la care ajung în cele din urmă şi cuvintele şi jucăriile şi oamenii.

Gabriela Lupu, Păpuşarul Tompa Gábor,

în Cotidianul, 2 noiembrie 2009


ISTORIA COMUNISMULUI POVESTITĂ PENTRU BOLNAVII MINTAL
de Matei Vişniec
regia: Mona Marian
Data premierei: miercuri, 17 iunie 2009

     Gustul Monei Chirilă pentrusubiecte-evocări aflate la incidenţa cu politicul e vechi şi fructuos, cu realizări notabile, greu de şters din memoria spectatorului. Amintesc doar UBUCUREŞTI, mixtură între Caragiale şi Jarry şi TRAVESTIURI de Tom Stoppard. Stilul ironic e precumpănitor, evident. În prima se insinuează că ubuismele (transferabile între cei doi autori) fac parte dintr-o religie a denigrării ironice. În a doua, sărind peste Zürich-ul mişcării Dada, ironia se îndreptă spre persiflarea figurii lui Lenin.

     În Istoria comunismului... este luat în colimator tătucul Stalin. Ne învârtim, aşadar, între reperele simbolice ale deriziunii comuniste. Textul lui Vişniec ne transpune în Spitalul Central de Boli Mintale din Moscova în 1953, cu câteve zile înainte de moartea dictatorului. Faptul că acţiunea este amplasată la balamuc este de natură să extindă gama deriziunilor. Scriitorul Juri Petrovski este invitat de directorul stabilimentului, Grigori Dekanozov, să vorbească debililor mintali despre binefacerile comunismului, despre „luminosul“ Stalin care a scos ţara din... sărăcie; recte „din căcat“. Mai mult decât „utopia colectivă“ este pusă în evidenţă isteria colectivă legată de persoana idealizată a Conducătorului Slăvit. Infirmiera şefă, de profesie nimfomană, Katia Ezova, este o femeie nevrotică atinsă rău de idolatrie. Stepana Rozanova, directoarea adjunctă, e alcoolică. Directorul şi scriitorul trimis de Uniunea Scriitorilor, puternic îndoctrinaţi, nu fac un pas lateral din ideologia partidul unic, aşa încât e greu de stabilit care dintre personajele piesei sunt mai bolnave. Educaţia ideologică e un alt fel de demenţă colectivă. Mai slobozi la gură sunt locuitorii stabilimentului, antrenaţi în jocul de păpuşi ca într-un act de defulare cu efecte terapeutice.


Adrian Ţion, Utopia impusă sau Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal,
http://www.liternet.ro
, iunie 2009

 


EURO 2
de Paul Meljian
regia: Răzvan Mureșan
Data premierei: joi, 4 iunie 2009

     Dorinţele personajelor enunţate înainte de culcare prind cheag şi augmentare în vis. El (Petre Băcioiu) prefigurează pe soţul plictisit, tracasat, oscilant, conciliant, mofluz şi abulic. Cu buzele răsucite a lehamite, cu moaca sa de flăcăiandru dezorientat, uşor nătăng, cu privirea apatică şi cu mişcările dezorientate ce trădează inerţia şi disconfortul interior, Petre Băcioiu excelează în rol, stăpânind totalmente tipologia soţului descris. Mică şi energică, Ea (Ileana Negru) e un ghem de nemulţumiri şi frustrări tipic feminine, comic manevrate de abilităţile interpretative ale actriţei. Echipa de drăcuşori joviali, dealeri, modiste, midinete şi chiar maxinete invadează inconştientul extrapolat scenic al soţilor adormiţi, ies din pereţi, sar dubios şi grotesc în jurul lor, în patul lor,ademenindu-i profesional într-o şedinţă de promovare a produselor şi agresându-i ofensator când nehotărârea îi îndeamnă să renunţe. Este în acest joc o parodiere liberă, îngroşată cu grotesc, a modului copiat din spoturi de a promova unele produse, mai ales acum, în plină criză, când vânzările nu mai merg. Mai mult decât atât, jocul plonjează subit în oniric, unde fericirea conjugală este pusă pe masa de operaţie. Totul trebuie scos la iveală, disecat, analizat, rezecat. Frustrările se înalţă fantasmatic din patul conjugal, luminând comic zonele ascunse ale vieţii cuplului.

Adrian Ţion, Onirism fără respiro în Euro 2, http://www.liternet.ro/