Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

ISTORIA COMUNISMULUI POVESTITĂ PENTRU BOLNAVII MINTAL
de Matei Vişniec
regia: Mona Marian
Data premierei: miercuri, 17 iunie 2009

     Gustul Monei Chirilă pentrusubiecte-evocări aflate la incidenţa cu politicul e vechi şi fructuos, cu realizări notabile, greu de şters din memoria spectatorului. Amintesc doar UBUCUREŞTI, mixtură între Caragiale şi Jarry şi TRAVESTIURI de Tom Stoppard. Stilul ironic e precumpănitor, evident. În prima se insinuează că ubuismele (transferabile între cei doi autori) fac parte dintr-o religie a denigrării ironice. În a doua, sărind peste Zürich-ul mişcării Dada, ironia se îndreptă spre persiflarea figurii lui Lenin.

     În Istoria comunismului... este luat în colimator tătucul Stalin. Ne învârtim, aşadar, între reperele simbolice ale deriziunii comuniste. Textul lui Vişniec ne transpune în Spitalul Central de Boli Mintale din Moscova în 1953, cu câteve zile înainte de moartea dictatorului. Faptul că acţiunea este amplasată la balamuc este de natură să extindă gama deriziunilor. Scriitorul Juri Petrovski este invitat de directorul stabilimentului, Grigori Dekanozov, să vorbească debililor mintali despre binefacerile comunismului, despre „luminosul“ Stalin care a scos ţara din... sărăcie; recte „din căcat“. Mai mult decât „utopia colectivă“ este pusă în evidenţă isteria colectivă legată de persoana idealizată a Conducătorului Slăvit. Infirmiera şefă, de profesie nimfomană, Katia Ezova, este o femeie nevrotică atinsă rău de idolatrie. Stepana Rozanova, directoarea adjunctă, e alcoolică. Directorul şi scriitorul trimis de Uniunea Scriitorilor, puternic îndoctrinaţi, nu fac un pas lateral din ideologia partidul unic, aşa încât e greu de stabilit care dintre personajele piesei sunt mai bolnave. Educaţia ideologică e un alt fel de demenţă colectivă. Mai slobozi la gură sunt locuitorii stabilimentului, antrenaţi în jocul de păpuşi ca într-un act de defulare cu efecte terapeutice.


Adrian Ţion, Utopia impusă sau Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal,
http://www.liternet.ro
, iunie 2009

 


EURO 2
de Paul Meljian
regia: Răzvan Mureșan
Data premierei: joi, 4 iunie 2009

     Dorinţele personajelor enunţate înainte de culcare prind cheag şi augmentare în vis. El (Petre Băcioiu) prefigurează pe soţul plictisit, tracasat, oscilant, conciliant, mofluz şi abulic. Cu buzele răsucite a lehamite, cu moaca sa de flăcăiandru dezorientat, uşor nătăng, cu privirea apatică şi cu mişcările dezorientate ce trădează inerţia şi disconfortul interior, Petre Băcioiu excelează în rol, stăpânind totalmente tipologia soţului descris. Mică şi energică, Ea (Ileana Negru) e un ghem de nemulţumiri şi frustrări tipic feminine, comic manevrate de abilităţile interpretative ale actriţei. Echipa de drăcuşori joviali, dealeri, modiste, midinete şi chiar maxinete invadează inconştientul extrapolat scenic al soţilor adormiţi, ies din pereţi, sar dubios şi grotesc în jurul lor, în patul lor,ademenindu-i profesional într-o şedinţă de promovare a produselor şi agresându-i ofensator când nehotărârea îi îndeamnă să renunţe. Este în acest joc o parodiere liberă, îngroşată cu grotesc, a modului copiat din spoturi de a promova unele produse, mai ales acum, în plină criză, când vânzările nu mai merg. Mai mult decât atât, jocul plonjează subit în oniric, unde fericirea conjugală este pusă pe masa de operaţie. Totul trebuie scos la iveală, disecat, analizat, rezecat. Frustrările se înalţă fantasmatic din patul conjugal, luminând comic zonele ascunse ale vieţii cuplului.

Adrian Ţion, Onirism fără respiro în Euro 2, http://www.liternet.ro/


PSIHOZĂ 4:48
de Sarah Kane
un spectacol de: Mihai Măniuţiu
Data premierei: sâmbătă, 6 decembrie 2008

     Utilizarea textului Sarei Kane este magnifică. El conţine oricum repetiţii, dar spectacolul le amplifică. „Tu“ (adică noi) este interpelat prin două comenzi, cea a dispariţiei şi cea a supravieţuirii. [...] Mihai Măniuţiu s-a simţit el însuşi interpelat de Sarah Kane, poate, pentru că el însuşi, ca scriitor, cunoaşte extremele care au măcinat-o pe ea: trivialitatea, violenţa din Memoriile hingherului (Cluj-Napoca, 2004) şi poezia, simbolul, din Povestiri cu umbre (Cluj-Napoca, 2006). Dar regizorul cunoaşte, de mult, şi pe Shakespeare, tot o cursă comună cu Sarah Kane. Cursa de şoareci (Cluj-Napoca, 2008) cuprinde pre- sau postfeţe ale montărilor lui precedente. Expresia din titlu este folosită de Hamlet în pregătirea teatrului din teatru la Curtea regelui spre a-l prinde pe asasin. Aici Măniuţiu prinde spectatorii în spectacol, pe cei de pe scenă şi pe noi din sală, spre a-i privi cum „dispare“ Sarah. Dar regizorul s-a ridicat deasupra brutalităţii, ca şi povestitorul, el a învins, prin lumină, „noaptea eternă“ de care se temea Sarah Kane. „Asta nu este o lume în care să vreau să trăiesc“, ţipă la un moment dat „ea“. Nici noi, nici Mihai Măniuţiu, dar el ştie să invoce lumina.

 

Sorin Alexandrescu, „Priveşte-mă cum dispar...“,

în Teatrul azi, nr. 1-2/2009


***

     Plin de cruzime este spectacolul lui Măniuţiu, înscenat în „cubul“ unei pînze albe, al unei cortine ce nu se va ridica niciodată, al altor cortine, de fundal, ce marchează întunecarea eroinei, cu un plan înclinat de fundal ce poate sugera atît tabloul unei nebunii viermuinde, al unei umanităţi bolnave, cît şi malul de pe care se alunecă în mlaştină, malul de pe care nu se mai poate urca. [...] Opţiunea sa dură, ofensivă, este în absolută concordanţă cu inflexiunile textului.

 

Claudiu Groza, Solilocviu despre iubire şi moarte,

în revista Tribuna, nr. 151, 16-31 dec. 2008


***

     Regizorul [Mihai Măniţiu] a mărturisit că cel mai mult l-a atras „sunetul biblic“ din piesă, la fel de percutant precum în Ecleziastul, Cartea lui Iov şi Cîntarea Cîntărilor, un sunet deja familiar spectatorilor săi. În mod paradoxal, pe scena sălii mari a teatrului, el ne-a făcut vizibilă mai degrabă stratificarea conştiinţei umane, ameninţată cu pulverizarea în mii de fragmente de actul iminent al suicidului.

Andreea Dumitru, Who's afraid of Sarah Kane?,

în Teatrul azi, nr. 1-2/2009


***

     Interesant din punctul de vedere al aruncării în aer a convenţiilor teatrului dramatic este spectacolul semnat de Mihai Măniuţiu - Psihoză 4.48 la Teatrul Naţional din Cluj. Plecînd de la textul extrem poetic al Sarei Kane, regizorul organizează materialul scenic în forma unui poem suprarealist în care eul sinucigaşei care se confesează este împărţit în trei (Irina Wintze, Ramona Dumitrean, Vava Ştefănescu) şi asistat de un cor al nebunilor responsabil să transforme spectacolul într-un musical macabru nu lipsit de umor, în ciuda temei.

 

Cristina Modreanu, răspuns la ancheta Cel mai bun spectacol de teatru

din 2008, în Dilema Veche, nr. 256 / 8-14 ianuarie 2009

***

     Măniuţiu citeşte, în tragedia pierderii unui sens al existenţei, pilda biblică a destinului unei fiinţe supuse voinţei iraţionale, ce stăpîneşte fără să se explice. Iubeşte lumina şi crede în ea, laitmotivul spectacolului, e glasul impersonal al voinţei divine, un glas ce urcă din subteranele conştiinţei. Doar acceptarea lui necondiţonată face posibilă existenţa în afara legilor cauzalităţii. Mihai Măniuţiu alege soluţia distanţării, a fragmentării glasurilor conştiinţei, exprimate de două actriţe, Ramona Dumitrean şi Irina Wintze, şi a delegării impulsului autodistructiv spre expresia coregrafică încredinţată Vavei Ştefănescu. Textul rostit la microfon şi imaginea trecută prin filtrul transparent interpus între scenă şi public trimit la acel glas biblic, încarnat de Ramona Dumitrean şi Irina Wintze, transpun vizual conflictul între ordinea umană şi cea divină. Poezia umană a textului cedează locul atmosferei glaciare, imaginea constituind centrul de greutate al spectacolului. Scene de grup, compuse după modelul corului antic, denunţă dimensiunea grotescă a percepţiei distorsionate a lumii de către personajul scindat între raţiune şi boală, între minte şi corp, între sacru şi profan.

 

Oana Cristea Grigorescu, Condiţia umană: faţă şi revers,

în Observator cultural, nr. 485, iulie 2009