Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

DRUMUL SPRE INDII
de Ovidiu Pecican și Alexandru Pecican
regia şi scenografia: László Vadas
Data premierei: duminică, 23 septembrie 2012

„Premiera semnată de regizorul Vadas László este (...) un act recuperatoriu al unui text bine scris, alert, şi antrenant, cu aluzii mai mult sau mai puţin discrete la o realitate... mai mult sau mai puţin îndepărtată. Ceea ce frapează, în primul rând, este extraordinara actualitate a scriitorii, iar asta te face să tragi concluzia (amară...) că nimic nu se schimbă în ţara noastră, doar decorurile, costumele şi măştile... (...) spectacolul se va redula sub semnul grotescului. Travestiuri hilare cu bărbi sugestive, proiecţii de film cu scene „super-eroice" petrecute pe plaiurile mioritice, când pe-un deal, când într-o vale, muzică, lumini şi umbre. Un mic „carusel" în care interpreţii joacă cu dăruire, sugestiv şi fără poticneli.“


Radu Ţuculescu, Drumul spre Indii. Fisura,

în revista Tribuna, nr.244, anul XI, 1-15 noiembrie 2012

 


 

Drumul spre Indii mizează, aşadar, pe o formulă atemporală, care, în momentele cele mai vii ale montării semnate de regizorul Vadas László, se pliază totuşi perfect peste realităţile zilei. Despre ce este, mai precis, vorba? Într-un spital de bolnavi psihic, sub îndrumarea psihiatrului, câţiva pacienţi pun în scenă un spectacol despre frământările proaspătului înscăunat voievod, numit, la modul generic, Vodă, şi ale suitei sale de boieri, dintr-un incert Ev Mediu moldo-valah. Constatând că vistieria e goală şi că tot ceea ce era de furat a fost furat de către predecesori şi de către dregătorii corupţi, Vodă plănuieşte să-şi scoată ţara - şi mai ales domnia - din impas, punându-şi supuşii să ia drumul Indiilor, după mirodenii, aflate la mare preţ în Occident.“

 

Anca Haţiegan, Drumul spre Indii sau istoria românismului povestită pentru bolnavii mintal,
în Steaua nr. 11/2012


HAMLET
de William Shakespeare
regia: Roberto Bacci
Data premierei: duminică, 16 septembrie 2012

„Regizorul, împreună cu co-autorul dramatizării, Stefano Geraci, ne propun un spectacol stilizat, un text redus la esenţial, aşa cum îl înţeleg ei. Actorii evoluează pe o scenă dominată de o structură metalică, un paralelipiped care poate deveni şi coridor de trecere spre niciunde, şi colivie şi închisoare a infernului cotidian şi obiect teatral. Cu excepţia lui Hamlet, protagoniştii evoluează îmbrăcaţi în spadasini, o ţinută între cea tipică scrimei europene şi Kendo, arta sabiei japoneze.“


Horaţiu Damian, Hamlet oblige,
în Ager Kult, 22.09.2012 şi în LiterNet, 2.10.2012

 


 

„Un alt Hamlet, se explică regizorul ita­lian, scriind în caietul program: Ce în­­seamnă să fii tu însuţi? Iată teza aces­tui spec­ta­col despre Hamlet, văzut ca un personaj manipulat de o structură şi un me­ca­nism feroce reprezentat în spectacol de o maşinărie - a timpului şi a spa­ţiu­lui - spune regizorul, în fapt o construc­ţie me­ta­lică ce condiţionează mişcarea perso­na­je­lor şi o limitează la stricta ei al­cătuire. Hamlet nu e liber să se ma­ni­feste, aşa­dar nu poate scăpa de destinul său ca noi toţi, obligaţi să existăm în con­diţii date naturale, biologice, gene­tice, so­cia­le, culturale etc.“


Doina Papp, Întâlnirile teatrale Est-Vest,

 în suplimentul Bucureştiul Cultural (nr.118) al revistei 22, anul XXIII, nr.42 (1179), 16-22 octombrie 2012
 

 



„Nu e deloc accidentală semantica acestui spectacol intens, dinamic, tulburător şi brutal-ludic, catalizând subtextul tragic. De la personajele neutralizate voit sub măştile de scrimă, cu costume albe, la structura metalică paralelipipedică ce întruchipează castelul de la Elsinore, odaia Ofeliei, camera reginei, circumscriind, doar din sugestii vizuale, întreg universul hamletian, şi până la felul în care sunt imaginate personajele din piesă - Gertrude, Ofelia, Polonius, Claudius etc. -, apoi până la rama din ramă a spectacolului din spectacol - cel al histrionilor -, montarea lui Bacci întretaie inteligent şi cu substanţă numeroase semne teatrale, fără a deveni o demonstraţie de erudiţie dramatică.“

 

Claudiu Groza, Demonstraţia clujeană,
în revista Tribuna, anul XI, nr.244, 1-15 noiembrie 2012

 


 

„Un Hamlet în cheie minimalistă, preocupat mai curînd de fizicalitate decît de concentrarea pe metafizic sau asupra poeticităţii infuze a textului shakespearian, interesat preponderent de raporturile de forţă materială dintre personaje şi de modalităţile de exprimare corporală ale actorilor, înscenează la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca regizorul italian Roberto Bacci.“

 

Mircea Morariu, Hamlet în cheie minimalistă,

în Teatrul Azi, nr.12/2012

  


 

„În integralitatea sa, Hamlet-ul lui Roberto Bacci e un experiment îndrăzneţ, bulversant, pliat pe o viziune foarte personală a reinterpretării dramei eroului shakespearean, privită din interioritatea subconştientului personajului, marşând energic pe tulburătoarele lui trăiri abisale. Neglijând, s-ar putea spune, celelalte personaje, punându-le în plan secund, pentru a spori vizibilitatea eroului central, regizorul menţine legătura cu nucleul subiectului într-un mod acaparant încă, ceea ce-i motivează demersul. Cu toate simplificările aduse, regizorul respectă şi reuşeşte să dea forţă expresivă scenelor-cheie, fără de care spectacolul ar fi fost ratat. În faţa acestei evidenţe, chiar şi corul conservatorilor înrăiţi a cedat.“

Adrian Ţion, Hamlet, azi,

în LiterNet.ro, ianuarie 2013
 


 

Hamlet este un spectacol intens, cizelat, cu actori a căror energie umple întreaga sală de spectacol. Este un cub rubik, o analiză cu infraroșu a întunericului din om, un montagne russe și o poveste spusă cu emoție.

                                               
Andreea Lupu, Hamlet și încleștarea de spade - „Adu-ți aminte...",
în Teatru românesc, 6 febr. 2017


CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA
de I.L. Caragiale
regia şi scenografia: Laurian Oniga
Data premierei: vineri, 28 octombrie 2011

În montarea lui Laurian Oniga nici o clipă comicul nu dă în clocot. Un aer de stranietate se insinuează treptat, abia detectabil la început, cu forţă atunci când, vorba regizorului,  „frica teatralizeazã"  şi gemütlich-ul de mahala se face ţăndări. Micile bijuterii comice ţin mai degrabă de extratext, cum e aceea cu furatul seminţelor din cornetul Miţei, când ea e o clipă neatentă, şirul (ce pare infinit) de „Miiiţuuule!", de la tril şi gângureala pâna la aproape intonaţie de arie pentru bas-bariton, care însoţeşte mângâiatul pe creştet al consoartei atunci când Leonida îi explică teoria cu ipohondria şi fandacsia ori gestul Conului de a-şi stropi obrazul cu apa din ligheanul îin care tocmai i-au fost spălate picioarele, gest privit ca o soţie de copil năbădăios de către cele două femei care îl sancţioneazã cu tandreţe sau momentul în care Safta o aşează în pat pe stapâna ei - o papuşă mare - pe braţul consortului, şoptindu-i autoritar incantatoriu „culkéte!".

Sigur, textul e cel al lui Caragiale, foarte bine găzduit şi de tihna de tacla, şi de pierderea uzului raţiunii. Dar actorii nu se lasă purtaţi pe spinarea comicului din replici cu lejeritate. Ei nu „joacă" personajele, ei „ştiu" ce e în mintea personajelor şi vor să comunice asta publicului. Ca să afle ce ascund personajele, au facut acea operaţiune „dureroasă" pe care o fac de-atâtea ori copiii atunci când îi mâna curiozitatea să afle ce e, cu adevărat, în interiorul păpuşii sau în interiorul maşinii. Şi apoi le cos sau le lipesc, numai că funcţionarea lor nu mai e aceeaşi. Iar ce-au aflat e un amestec de uluire şi dezamăgire. Râsul cehovian de la început dă în râs cu oarece fiori spre final.


Cornelia Maria Savu, Fandacsy Syndrome,
în Cultura, nr.49/15 dec.2011