Arhiva de cronici

 Arhivă de afişe

Galerie foto

Galerie video

IIC 2013 - George Banu


Patru zile în care scriitorul și criticul de teatru George Banu a fost centrul și în centrul tuturor întâmplărilor (...)N-a lipsit nimic în cele câteva zile, iar omagiul a însemnat în primul rând câteva momente de și despre teatru speciale. Trei premiere la Teatrul Național din Cluj, „Ce nemaipomenită aiureală!" de Eugene Ionesco în regia lui Silviu Purcărete, „Sânziana și Pepelea", de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, și „Trilogia Aureliu Manea", de Aureliu Manea, în regia lui Tompa Gabor, precum și „Plugarul și moartea", de Johannes von Tepl, în regia lui Mihai Măniuțiu, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Două colocvii, primul „De ce teatru azi" și cel de-al doilea „Spectator și critic: de la umbra scenei la mărturia paginii", expoziții și vizionări de filme - așa ar arăta pe scurt programul Întâlnirilor de la Cluj, care, dincolo de toate aceste evenimente valoroase în sine au însemnat mai mult - un alt fel de a descoperi teatrul, mai neconflictual, mai puțin ierarhizant, mai „împăciuitor" și asumat cosmetizat.


Monica Andronescu, De la noapte la teatru...,
în Yorick, nr. 186, 7-13 octombrie
 


 

 

Întâlnirile Internaționale de la Cluj s-au încheiat cu premiera spectacolului „Sânziana și Pepelea" de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija.

Textul declamat (pe moldovenește) și cântat (pe muzică de Ada Milea) este o explozie de bucurie și o dovadă a energiei și talentului trupei de actori tineri ai Naționalului clujean. Un spectacol cu zâne și babe, zmei și împărați, la care s-a venit cu copiii și s-a râs cu poftă.

Concluzia? La Cluj se face teatru bun. Iar, de câțiva ani buni, „drumurile nu se mai măsoară de la București la Cluj", după cum spunea acum câteva zile Mihai Măniuțiu, managerul Teatrului Național Cluj.


Adina Scorţescu, Premierele celor mai importanţi regizori de teatru, în cadrul Întîlnirilor Internaţionale de la Cluj
în Ziarul Metropolis.ro

 


 

Anul acesta organizatorii Întâlnirilor... s-au gândit să îl omagieze, prin spectacole, dezbateri şi lansări de carte, pe marele teatrolog George Banu care, în iunie 2013, a împlinit 70 de ani. Fireşte, în decizie locul primordial l-au deţinut valoarea, importanţa covârşitoare ale lui George Banu în peisajul teatrologic european al ultimilor 45 de ani. O valoare ce a căpătat substanţă şi a ajuns să îşi sporească proeminenţă cu fiecare nouă carte purtând semnătura sărbătoritului, cu fiecare prezenţă a domniei-sale la un colocviu ori un festival de teatru. (...) În 2013, managerul Mihai Măniuţiu a avut iniţiativa de a asocia şi Teatrul Maghiar de Stat la împlinirea Întâlnirilor.


Mircea Morariu, Întîlnirile Internaţionale de la Cluj la a treia ediţie
în Adevărul.ro, 10 octombrie 2013 / Teatrul azi nr. 11-12/2013

 


 

Întîlnirile s-au deschis cu o premieră şi s-au încheiat tot cu una: Ce nemaipomenită aiureală! de Eugen Ionescu, în regia lui Silviu Purcărete, respectiv Sînziana şi Pepelea, în regia lui Alexandru Dabija. Au început pe o notă meditativă şi s-au încheiat în cheie comică - un comic efervescent, pe filonul din Absolut!                                                       

Silvia Dumitrache, Debut şi final cu premiere,

în Observatorul cultural, nr.436 (694) 10-16 octombrie 2013



  

Organizate de Teatrul Naţional din Cluj, căruia i s-au asociat Teatrul Maghiar de Stat şi Muzeul de Artă, ambele din Cluj, Întîlnirile internaţionale de anul acesta l-au avut în centru pe George Banu, un mare iubitor al artelor şi una dintre acele rarisime personalităţi care au darul de a coagula entuziasmul şi pasiunea pentru lucrul bine făcut ale unor oameni foarte diferiţi. (...) Întîlnirile de la Cluj au fost o sărbătoare nu doar a intelectului, ci şi a bunului gust."


Carmen Muşat, "O, ce zile frumoase!"
în Observatorul cultural, nr.436 (694) 10-16 octombrie 2013




... Întîlnirile Internaţionale George Banu - s-au aflat, la iniţiativa invitatului principal (...) sub semnul nopţii. Este important de subliniat că "întîlnirile  nu au fost cu George Banu, ci cu universurile în care acesta trăieşte şi pe care mereu le îmbogăţeşte. Fie că este vorba de teatru, de pictură, de muzică sau de literatură, atmosfera care învăluie toate aceste zone este una nocturnă. Pentru George Banu, noaptea nu este periculoasă, ci ambiguă. Ea este familiară omului de teatru, deoarece spectacolele încep, de regulă, seara".


Adrian Mihalache, Regele Nopţii
în Teatrul azi, nr.11-12/2013
 


 

Fac referirea la vârstă cu ini­ma ușoară, pentru că Ba­nu însuși a folosit mo­men­tul pentru a ne împărtăși dintr-o experiență re­du­ta­bilă nu doar de teatru, ci și de viață, concluzii sintetizate în butade celebre, mai vesele sau mai triste, precum cea cu vara indiană, în realitate o toamnă blândă. O asemenea toamnă a fost și la Cluj în cele patru zile doldora de eve­ni­mente, pregătite de cele două teatre – Na­ționalul român și Teatrul Maghiar de Stat –, care s-au asociat pentru a le susține îm­preună cu Muzeul de Artă clujean. Pro­gra­mul a fost alcătuit la sugestia săr­bă­to­ri­tului: spectacole, cărți, filme, expoziții și persoane, toate exprimând deci gusturile criticului și un anume principiu estetic, teoretizat de altfel în cărțile cunoscutului eseist, în conferințele și cursurile uni­ver­sitarului de renume de la Sorbona.
 

Doina Papp, Întâlnirile Internaționale de la Cluj,
Revista 22, 5 noiembrie 2013 


KEAN
după Jean-Paul Sartre și William Shakespeare


regia: Mihai-Florian Nițu
Data premierei: sâmbătă, 6 mai 2017

Avem de-a face pe mai departe cu un spectacol-studiu, un studiu de bună calitate  montat în scenografia eficientă a Ilonei Lörincz. Florian-Mihai Niţu se regizează bine pe sine, dar parcă şi mai bine îi conduce pe Matei Rotaru, excelent, cu nenumărate nuanţe în rolul Salomon, şi pe Alexandra Tarce, nu doar frumoasă, ci actriţă în lege în ipostaza de interpretă a Annei. [...]

E clar, se vede cu ochiul liber că lui Florian- Mihai Niţu îi place teribil ceea ce face (nu, să nu fiu greşit înţeles, nu e vorba despre auto-adoraţie, ci despre respect pentru profesiune şi faţă de public), îl joacă pe Kean cu multă implicare ţi ceea ce este foarte bine fără patetisme.

 

 

Mircea Morariu, Un spectacol studiu
pe www.adevarul.ro, 16 februarie 2018

 



Florian Niţu este dezinvolt, lipsit de teatralitate, creând complexitate dintr-o interpretare nuanţată prin voce şi, parcă, exemplificând remarca susţinută de personajul său :"Te naşti actor precum te naşti prinţ". Se remarcă studiul aprofundat al lui Niţu asupra forului personajului, îmbinând inteligent stilisticile de joc şi metamorfozările adoptate. În regim de studio, pulsaţiile şi puseurile personajului se percep limpede, actorul umplând spaţiul cu eficacitate. Urmărind aceeaşi idee, Ana (Alexandra Tarce), prin enigma care o creează prin joc şi mimică, amplifică convuslia şi dezechilibrul personajului Kean, dar creează şi o uşoară confuzie plăcută şi meditativă în sală, neputându-i-se adăuga o eticheta certă. Salomon (Matei Rotaru) este un mediator chimic şi psihic pentru bipolaritatea stăpânului său. Dintr-o altă perspectivă, Salomon şi Ana sunt precum o oglindă de moravuri a lui Kean, producându-i acestuia un clocot de mânie şi sinceritate după fiecare interacţiune cu cei doi.
 

Mihai Gligan, Efemeritatea tichiei de actor,
pe www.teatru.info, 31 octombrie  



Textul adaptat de Florian-Mihai Nițu după piesa lui Sartre păstrează doar trei personaje și câteva din ideile fundamentale despre condiția actorului. Rezultatul este un mic paradox: asistăm la un spectacol despre actorie, cu actori jucând roluri de actori, sufleuri sau aspiranți la actorie, chiar dacă pe parcurs apar și alte idei mai accesibile, ținând de psihologia contemporană (cabotinism) sau politică. Partenerii de scenă ai actorului Florian-Mihai Nițu în acest spectacol matur sunt Alexandra Tarce (în rolul Annei Demby) și Matei Rotaru - Salomon. Cei doi fac roluri-suport de oglinzi ale personajului principal. Doar prin intermediul lor îl putem vedea pe marele actor așa cum este el, și putem urmări teatrul din spatele scenei. Acest spectacol de sală mică despre efemeritatea artei sale apare din întâlnirea lui Shakespeare (a fi actor în rolul propriei tale vieți) cu Grotowski (devoalarea condiției actorului, aruncarea măștii) și Artaud (cu teoria dublului și a teatrului în teatru).

 

Marius Oliviu Iacob, Kean,
pe Teatrul românesc, 9 mai 2017 

 


 

„Kean“, ultima premieră a Teatrului Național Cluj, în regia lui Mihai-Florian Nițu, nu este nici un spectacol genial, dar nici o ratare zgomotoasă. E o piesă care merită savurată și aplaudată la final, o piesă „cuminte", care nu-și forțează limitele, dar una făcută cu minte și cu suflet, care le oferă trăiri și bucurii teatrale celor care iubesc această artă.


Florin Moldovan, Kean, cea mai recentă premieră a Teatrului Național Cluj, o piesă „cuminte", dar cu suflet și minte,
în Ziar de Cluj, 8 mai 2017
 



E limpede, Mihai-Florian Niţu investeşte enorm în acest personaj. Îl simte şi-l exprimă în toată complexitatea şi făţărniciile lui, în pasiunea pentru Elena (personaj absent) şi înţelegerea pentru Anna, care intră în viaţa lui ca admiratoare dornică să devină actriţă. În calitate de regizor sedus de vibraţiile personajului, Niţu pune un accent patetic, uneori sfâşietor pe dimensiunile omeneşti ale lui Kean. El explorează zona profundă a personajului şi înscrie discursul pe linia efemerităţii artei actorului, prelucrând nuanţat rolul meditaţiilor pe această temă. Din textul mozaicat, cu extrase şi din alte acte, nu numai din scena întâlnirii cu Anna, regizorul compune profilul personajului interpretat ajuns la apogeul carierei sale, falit, beţiv, decăzut şi poate de aceea ar fi trebuit să apară niţel încărunţit. (...) Actorul Kean cunoaşte bine viaţa şi se pune în diferitele situaţii prin care a trecut. Aici interpretarea lui Niţu combină inteligent registrele, cu şarm şi delicată aprehensiune. E o teamă de bun simţ însă, inerentă la început de carieră, pe care, cu siguranţă, Mihai-Florin Niţu o va depăşi. Atunci când, înarmat cu toate armele de seducţie ale personajului (experienţă, maturitate), va izbuti să joace Kean în integralitatea lui. Datele actuale ale actorului îl sorocesc spre aşa ceva. Indubitabil. Actualul Kean de pe scena clujeană rămâne un studiu extrem de corect elaborat din seria fragmentarismului scenic.


Adrian Țion, Kean în culise,
pe Agenda LiterNet.ro, 23.05.2017
 



Mihai-Florian Nițu dovedește că e, deja, un regizor și dramaturg matur, care știe să împletească acțiunea cu „senzaționalul“ profunzimii interioare, a dozat bine „creșterea“ personajelor și a suspansului. El creează un Kean veridic până la identificare, plin de nuanțări, pendulând instantaneu între trăiri contrarii, un artist pur-sânge, dar care știe să rămână uman și romantic până la final - însă numai el știe prețul care trebuie plătit.

 

Eugen Cojocaru, Teatru despre teatru care nu e teatru!,

 în revista Tribuna nr.401 (16-31 mai 2019)


PROCESUL
după Franz Kafka, dramatizare de Mihaela Panainte și Daniel Ilea
regia: Mihaela Panainte
Data premierei: sâmbătă, 29 aprilie 2017

Adaptarea scenică a romanului lui Kafka, Procesul, în regia Mihaelei Panainte (Teatrul Național Cluj), se sprijină pe personajul colectiv. După un debut încărcat de referințe expresioniste, spectacolul se limpezește și atinge ritmul și forța terifiantă a mașinii de tocat individualități a statului birocratic. Umbra lui Purcărete trece, parcă, prin scena finală a uciderii lui K., într-o reinterpretare neagră a Lecției de anatomie a doctorului Tulp. Aportul coregrafiei originale semnate de Enikö Györgyjakab pune în valoare rigoarea trupei, omogenă, expresivă, și oferă adîncime metafizică cuvintelor reduse la esență.

 

Oana Cristea Grigorescu, FNT cu și fără haștag,

în Observator cultural nr.896 (638) 2-8 nov. 2017

 


 

Pornind de la textul semnat de Kafka, regizoarea Mihaela Panainte creionează portretul domnului K., funcţionar la bancă, păstrând semnificaţiile spectacolului foarte aproape de roman. Textul kafkian poate fi uşor interpretat în nota politicului, a sistemului care subjugă individul şi nu îl lasă să se exprime. Regizoarea nu alege însă această cale la îndemână. Procesul se constituie aici ca o metaforă, o întrebare dechisă, fără să conducă în vreo direcţie anume şi fără să dezvăluie interpretări ascunse. Ne lasă pe noi, spectatorii, să găsim cheia interpretării, să tragem noi concluziile.
 

Spectacolul este construit rotund, în tuşe cromatice de negru-gri-alb, cu accente metalice „materiale" (scări, cuşti şi plase) dar şi „imateriale" (sonore - metalice), un spaţiu construit voit artificial, în care îşi duce existenţa personajul principal. O lume plină de personaje-măşti, fără profunzime. O lume în care visul se contopeşte cu realitatea lugubră, coşmarul cu absurdul, plăcerile carnale cu iraţionalul.


Corina Dima, FNT, Teatrul Național Cluj - „Procesul" nostru,

în Ziarul Metropolis, 3 nov. 2017

 



Ultimul act al Întâlnirilor Internaționale ale Teatrului Național Cluj-Napoca a fost un spectacol de mare tensiune dramatică și intelectuală. (...) În spectacol totul este, de fapt, coșmarul din care Josef K. nu se va mai trezi niciodată; aureola de vis este sugerată subtil de muzica înconjurătoare a tuturor mișcărilor bizarre ale personajelor, de toată această logică neobișnuită, ea însăși nimic altceva decât o logică a visului, absurd. În care Josef K. intră fără să-și dea seama cum, fiind în aparență trezit din somn și, treptat-treptat, i se adaptează și-și continua viața, până la execuția finală, „ca un câine", în cadrul ei, al acestei logici. Toate mișcările, toate gesturile ridicole și grotești ale personajelor se conformează acestei logici, într-o armonie a dizarmoniei vizibilă, trupa funcționând impecabil. (...) Atmosfera kafkiană este foarte atent redată de toți cei implicați în crearea acestui spectacol cu adevărat excepțional, care merită văzut și admirat. Căci el constituie, parcă, și un avertisment asupra unor posibile derapări în absurd ale multor reglementări aparent raționale.


Nicolae Prelipceanu, Procesul sau absurdul raționalizat,

în Teatrul azi nr.12/2017
 



Regizoarea își asumă aici un parti-pris radical: condamnarea fără apel a lui Joseph K, devenit model al egocentrismului, ridicat la rangul de simbol al lumii care merge rău. Acesta este punctul de interes al versiunii pe care ea o propune acestui roman. În timp ce majoritatea artiștilor ar profita de faptul că montează acest text pentru a face o declarație politică, care devine repede un kitsch îndreptat către o putere presupusă abjectă, Mihaela Panainte nu urmează nici o clipă această cale și nu profită pentru a face din munca sa port-drapelul unei intenții politice. Iată de ce  din discursul lui Joseph K încarnat de Ionuț Caras este lăsată la o parte orice urmă de politicianism, constituindu-se într-un manifest umanist  prin care se demonstrează, de fapt, propria lipsă de umanitate. În spectacol nu asistăm la o nedreptate făcută unui ins, ci la o demonstrație exacerbată a individului.


Jean-Christophe Brianchon, Quand on n´as pas de pétrole...,
în I/O La gazette des festivals Théâtre, Danse, Opéra, Musique, Arts plastiques, 18 mai 2017
 



Ceea ce vreau să subliniez este că prin reprezentarea vizual-simbolică a mecanismelor acestei dimensiuni absurde, robotice, ilogice, nu doar că se deschide o paletă largă de interpretări, ci se creează şi un liant bine pus la punct care coagulează traseul fragmentar al lui K, traducând conflictele nespuse în mişcare şi imagine.(...) Aşadar, Procesul pus în scenă la Naţionalul clujean este un spectacol curat, complex, care (...) stă pe picioare, oglindind cu fidelitate celebra viziune kafkiană, absurdul fiind un element omniprezent atât în istoria cât şi în prezentul viu al umanităţii.

           
Andreea Lupu, K.olivia,
în Teatu românesc, 2 mai 2017

 



Ținând cont de subiectul de actualitate, Procesul se va juca multă vreme la Cluj cu sala plină, iar publicul (chiar și cel care a uitat romanul lui Kafka) se va recunoaște în personajul K, atins de mecanismul justiției sociale - la fel de rece și impersonal azi, parcă la concurență cu justiția divină.


Marius Oliviu Iacob, Procesul,
în Teatru românesc, 29 aprilie 2017




(...) Din momentul arestării (...) începe calvarul lui Josef K. Prezentat în montare asemenea unui coşmar negru. (...) În spectacolul clujean, Mihaela Panainte are meritul de a fi identificat nenumărate procedee menite a evidenţia tot mai acuta, mai apăsata şi fizic, şi moral, plonjare în absurd a lui Josef K. Interpretat la înalte cote de profesionalism de Ionuţ Caras (aici actorul face un rol de mâna întâi, care se cuvine pus alături de cele anterioare din Revizorul, din Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului ori din Clasa noastră). Personajului jucat de Ionuţ Caras trebuie să i se surpe convingerea că are "o identitate precisă", aflată în contradicţie cu toţi ceilalţi, cu cei care îl înconjoară, care nu sunt decât nişte personaje-mască. Aşa cum sunt şi măştile plasate în decorul metalic, cu nenumărate (sugerate) cuşti (într-una din ele cade până la urmă Josef K) creat de Helmut Stürmer.

 

Mircea Morariu, Străin în lumea personajelor-mască,
pe Adevărul.ro, 8 mai 2017

 


 

În Procesul lui Kafka de la Cluj, lumile intelectuale ale celor doi artiști [Mihaela Panainte și Helmuth Stürmer] se unesc într-o simbioză ideală, iar actorii - cu predilecție Ionuț Caras în rolul domnului K., Adrian Cucu și Cristian Grosu - creează o experiență scenică impresionantă, pe parcursul celor nouăzeci de minute.
 

Dieter Topp, Procesul lui Kafka în Klausenburgul românesc (Cluj),
în Ihre Pressemitteilung; Pressemeldungen.at; Hamburg Tipps, its Berlin; Mitteldeutschland; P-WEST; Vienna News; Deutscher Zeitungsdienst;EU-Presse Europa Nachrichten; Nachrichtenpresse; OnlinePresse; Tagesmeldungen.Info; Finanzpressedienst; firmenpresse; Sag-Vision; Unternehmensmeldung.net; Pressemitteilungen NEUE; Impressum; Blitzschnelle News; fair-NEWS.de; Aktuelle Modetipps und Lifestyletipps; Pressestelle online, 4 mai 2017


 

Mihaela Panaite abordează subiectul romanului dintr-o perspectivă crud realist-carnavalescă, la limita suportabilului. E o viziune sobră, nu sumbră, diluat coşmarescă, de o mare unitate regizorală, în care nu lipsesc intruziunile parabolice, fireşte, ca nişte felii de esenţializare a limbajului ce saltă în umor negru cele mai importante momente ale acţiunii. Decorul lui Helmut Stürmer e sobru şi el, sugerând recluziune şi ostracizare: scări verticale şi oblice din fier, plasă de sârmă, birou sluţit cu sertare inegale, fundal cu figurine uriaşe pictate ca la bâlci (cam ieşite din context) şi reflectoare orbitoare. Cadrul neomenos e creat. Agresiunea asupra fragilităţii (fizice şi morale) a lui K. poate începe. Şi personajele nu contenesc să se năpustească asupra lui până în finalul voit scârbos, când i se face (la propriu) disecţie. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. În ansamblu, limbajul scenic e tăios, glacial, în consonanţă cu problematica naraţiunii kafkiene. (...) Din multele fantezii teatrale (unele dansante) văzute, inspirate din proza lui Kafka, Procesul pus în scenă de Mihaela Panaite la Naţionalul clujean mi se pare cel mai apropiat de spiritul cărţii, cel mai solid construct scenic din ultimul timp.


Adrian Țion, Procesul kafkian la Naționalul clujean,
în Agenda LiterNet 18 mai 2017
 


 

Intrăm în Procesul kafkian pe filiera Gellu Naum (traducere), Mihaela Panainte & Daniel Ilea (dramatizare). Ieşim, la o oră jumătate distanţă, cu un domn K pe care viziunea Mihaelei Panainte (de data aceasta în calitate de regizor) îl transformă într-un Christ în care mediocritatea îşi înfige suliţa şi pe care îşi aruncă noroaiele urât-mirositoare. În loc de Înălţarea speciei, K-Christ-ul retrogradează înspre catacombe şi gândăcisme.

Mihai Brezeanu, K-Christ - Procesul  la FNT, 2017,
pe LiterNet.ro, 22 oct. 2017